PROJECTS / CATALOGUE

Ideile iniţiale asupra cărora am dorit să mă opresc în acest catalog sunt formă/fond/esenţă şi libertate/captivitate/constrângere. Aceste concepte care ţin de sfera socială, extinse în domeniul artistic, pot deveni, într-o cheie simbolică – ramă/lucrare şi identitate/alteritate. Ideea de formă/fond (materie) este sublimată în studiul asupra ramei şi a lucrării, în timp ce expresia spiritului, a fiinţei/substanţei, este sublimată în studiul asupra problemelor de libertate, captivitate, constrângere, identitate şi alteritate. Consider că aceste idei sunt formatoare pentru mine ca om şi ca artist şi au fost subiect de studiu de 20 de ani încoace.

În prima parte a albumului, pictura plein-air exprimă o stare de conştiinţă, dorinţa de absolut, de libertate, de puritate, de natural, pentru că exprimă natura aşa cum este ea, iar natura are darul de a se păstra pură dincolo de orice intervenţie umană, prin puterea de revigorare dată de elemente esenţiale, cum ar fi soarele, apa, aerul –  atingerea reală a Marelui Creator.

În expoziţia personală de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, 2015, „In Absentia” – Rama lucrării şi lucrarea din ramă, lucrărilor le lipseşte rama în mod intenţionat. Rama este conotată în această expoziţie ca limită, pe de o parte, şi ca obiect de artă în sine, pe de altă parte. Limita pe care o reprezintă rama este limita ca obstacol, un obstacol în calea unei „respiraţii” fireşti, emanate de pictură. Rama constrânge lucrarea aplicând presant o coerciţie a fondului.

Apoi, în lucrarea-instalaţie Constrângere Vs. Libertate, formată dintr-un „dialog” al panourilor, manipularea în masă, nivelarea, limitările şi încorsetările normelor sociale sunt exprimate cu ajutorul foilor de paşapoarte şi ale actelor de identitate. Limitările şi normele sociale deformează fiinţa, alterând percepţia Eu-lui interior, a individualităţii fiecărui om, a adevărului fiecărui suflet ca fărâmă din Dumnezeu, cu personalitate proprie şi particularităţi diferite. Cum documentele reprezintă serii de litere şi de cifre, un om apare ca fiind doar un număr dintre multe altele, captiv in birocraţie, fără individualitate proprie, un ins printre inşi, un element statistic dintr-o evidenţă a populaţiei, un lucrător, un domiciliat şi nimic altceva. Celălalt panou este pictat şi „stă” faţă în faţă cu cel cu foi de paşapoarte şi susţine, de asemenea, ideea de ramă ca limită, ca obstacol în calea libertăţii exprimării de sine, a adevărului, reprezentată prin pictura care depăşeşte spaţiul unei rame aşezate deasupra.

Şi, spre sfârşit, în imaginile din filmul Performance remake Identitate Vs. Alteritate, tot din 2015, reiese din nou ideea că pe mine ca om, ca individualitate specială deosebită faţă de alte individualităţi, nu mă reprezintă un simplu act de identitate limitat, şi am ales să fac o lucrare grafică din buletinul de identitate exprimând, astfel, alteritatea, adică existenţa, fiinţa privită din punct de vedere diferit de ea însăşi.

Acest album este dedicat unchiului meu Ovidiu Maximilian Pop, mare iubitor de artă, căutător al adevărului şi luptător pentru libertate. Fost deţinut politic, şi-a riscat viaţa pentru ideile în care credea. Nu am putut să las ca viaţa lui să rămână într-un total anonimat. Mă consider continuatoarea lui pentru că subscriu ideilor sale şi apreciez foarte mult faptul că el a luptat împotriva comunismului, a încorsetărilor de orice fel, a minciunii, aproape cu preţul vieţii sale. Sunt, cu adevărat, mândră de el.

Datorită celor de lângă mine, am reuşit să tipăresc acest album în memoria lui, iar dumneavoastră vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături ca să sărbătorim acest eveniment.

 

Blanca Alina Pop

Ovidiu Maximilian Pop a fost arestat de comunişti pentru că a intrat în organizaţia de tip „fascist” (legionar) cu caracter politic, din Carei. În 1947, de Crăciun, a participat la şedinţele conspirative ale organizaţiei denumită Ziarul Ştiinţelor, a recrutat noi membri şi a creat o corespondenţă cifrată cu alţi membri din alte localităţi. „Faptele acuzatului îndeplinesc elementele Crimei de Uneltire contra ordinii sociale.”

La vremea aceea, Ovidiu Pop avea 17 ani şi era elev de liceu. A fost trimis, împreună cu alţi inculpaţi, în judecata Tribunalului Militar Cluj, în stare de arest. Minor fiind, s-a aşteptat încă 2 ani ca să poată fi închis, în 1949.

Ovidiu Pop a propus un alfabet cifrat cu ajutorul căruia să poată comunica uşor cu alţi membri ai organizaţiei şi se semna cu pseudonimul Ovidia. Scopul organizaţiei era să ajute trupele anglo-americane, în cazul unui presupus război ce urma să izbucnească între anglo-americani şi ruşi. După prima şedinţă, s-a purces la achiziţionarea unui pistol-mitralieră, cumpărat cu 700 lei de atunci. Toate demersurile erau spre împiedicarea mişcării trupelor sovietice, prin aruncarea în aer a podurilor şi distrugerea căilor de comunicaţie.

Unul dintre membrii organizaţiei, acuzat şi el, a susţinut o şedinţă despre faptul că „patriarhul a fost otrăvit de către actuala conducere a ţării, deoarece el ar fi fost pentru unirea bisericii ortodoxe cu cea catolică”.

Încercând să se organizeze, mambrii urmau să cumpere mai multe arme şi să ia lecţii de călărie şi de condus motociclete.

„Reacţiunea internă din ţara noastră sprijinită de anglo-americani, duce o luptă subversivă contra regimului democratic popular” (comunist).

Ovidiu Pop a fost unul din elevii acuzaţi ca iniţiatori ai organizaţiei subversive de tip fascist (legionar) din rândul elevilor de liceu din Careii-Mari. În 1949, la 19 ani, a fost închis 5 ani la „cel mai sângeros şantier, canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră, la 5000 de lei amendă corecţională şi la 3 ani de interdicţie corecţională.

Caracterizările personale notate de acuzatori au fost: „temperament impulsiv, fanatic, capabil de orice.” De altfel, un elev bun, un viitor fin intelectual cu faţa blajină şi calmă, idealist şi rebel la 17 ani, prins într-o joacă şi condamnat grav de comunişti, cu acuzaţiile hilare de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

„Morţii n-au fost număraţi în proiectul comandat de Stalin, terminat de Ceauşescu.

În iunie 1949 au început lucrările la Canal. La muncă au fost aduşi zeci de mii de muncitori din toată ţara, cu calificări diferite, deportaţi, militari şi mai ales deţinuţi politici. Peste 11 lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate pe traseul Canalului. Acestea au înghiţit intelectuali de marcă ai României, patrioţi care s-au împotrivit comunismului şi în general pe orice român care era socotit „duşman de clasă“ sau „duşman al poporului“. Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni au îndurat cele mai grele condiţii de muncă, create special pentru a-i trimite la moarte. Pentru vina de a „sabota propăşirea economiei naţionale a Republicii Populare Române“, pedeapsa era moartea. Numele „sabotorilor şi diversioniştilor“, nu şi faptele de care erau incriminaţi, erau făcute publice în ziarul Canalul Dunăre-Marea Neagră, oficiosul Partidului Muncitoresc Român pentru acest proiect.

În continuare, numărul real al victimelor canalului este necunoscut. Nu există un cimitir care să le fie dedicat. Statistic, la şantierul la care s-a lucrat din 1949 până în 1953 au murit doar 656 persoane, ale căror decese au fost înregistrate oficial. Ca să le dispară urma pe vecie, morţii au fost îngropaţi în malurile canalului, peste care s-au revărsat milioane de metri cubi de pământ, rocă şi apă. Pe locul fostei colonii de la Galeşu, Asociaţia Deţinuţilor Politici din România – filiala Constanţa, a înălţat un monument care să le cinstească memoria victimelor canalului, iar Arhiepiscopia Tomisului a pus piatra de temelie a unei mănăstiri închinate martirilor neamului. Pentru România, Canalul Dunăre-Marea Neagră a însemnat cel mai sângeros vis al regimului comunist.

Gulagul comunist al Dobrogei a fost folosit de comunişti ca un profitabil lagăr de exterminare pentru duşmanii regimului. În mai 1949 era dat semnalul de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şantier de 70 de kilometri săpat cu mâinile de deţinuţii politici. Canalul din perioada 1949-1953 avea să fie mormânt pentru intelectualii de rasă ai României trimişi la muncă silnică.

Auschwitz-ul românesc

Pe toată lungimea Canalului care taie judeţul pe din două erau lagăre de concentrare, în care deţinuţii politici îşi efectuau pedeapsa de ani grei de temniţă prin muncă forţată. Condiţiile erau inimaginabile: oamenii erau torturaţi şi ţinuţi flămânzi, în barăci neîncălzite, treziţi de la ora 3.00, trimişi în marş la locul de muncă distanţă de zeci de kilometri şi munciţi până la epuizare, indiferent de vreme. Bolile făceau ravagii, iar deţinuţii – atât bărbaţi, cât şi femei – erau seceraţi de munca fără repaus, lipsa de medicamente şi tratamentul inuman la care erau supuşi.

Corneliu Coposu, de exemplu, a fost închis în cea mai grea colonie, de la Capul Midia, între 1950 şi 1952. Aici era comandant Liviu Borcea, torţionar de o cruzime ieşită din comun. Ca să fie sigur că printre deţinuţii morţi nu se ascund unii care disimulează, Borcea se plimba printre cadavre cu o ţăpuşă lungă din fier pe care o înfigea în trupurile neînsufleţite. Pe un deţinut cu coloana vertebrală ruptă l-a bătut ca să-l facă să se târască. Liviu Borcea era finul lui Augustin Albon, comandantul pazei canalului. Ambii proveneau din Turda. Albon a ridicat stâlpul infamiei în toate lagărele canalului, unde era legaţi şi maltrataţi toţi deţinuţii care trebuia pedepsiţi. Mulţi dintre ei au fost omorâţi în bătaie chiar de către Albon. La Galeşu şi la Peninsula a fost comandant Petre Burghişan. Avea plăcerea de a nu da apă deţinuţilor, mai ales când era foarte cald afară. Îi punea să bea lături din băltoci, iar cei care nu-şi făceau norma de metri cubi de pământ săpat (stabilită mult peste puterile unui om) aveau dreptul la doar 20 grame de pâine pe zi. La Peninsula, călăul nr. 1 era locotenentul Chirion, care schingiuia deţinuţi şi îi executa pe loc. Aghiotant îi era Ion Bogdănescu, student la Medicină, care l-a torturat sălbatic pe eminentul chirurg Ion Simionescu din Galaţi. Ajuns la capătul puterilor, medicul a mers în gardul de sârmă ghimpată, ştiind că va fi împuşcat mortal. Tiberiu Lazăr a fost comandant tot la Peninsula. În „Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă“, coordonatorul lucrării, Andrei Muraru, redă relatarea unui deţinut: „Într-o seară a năvălit în baraca noastră un om cu capul plin de sânge, care doar răgea şi căuta să se ascundă. Am zis c-a nimerit cu capul în gura unui tigru. Nenorocitul se numea Maxim şi ajunsese la raportul comandantului Tiberiu Lazăr care luase o piatră şi l-a lovit peste faţă până i-a scos dinţii“. După ordinul din 1953 care interzicea bătaia în penitenciare, Lazăr şi-a adunat oamenii: „Bătaia e interzisă. De acum numai eu bat“. La Poarta Albă şi la Midia a fost comandant Ion Fecioru. Sărea cu calul peste trupurile deţinuţilor. Tot la Peninsulă, sergentul Ion Gr. Iliescu s-a distins prin pedepsirea exemplară unor evadaţi. Au fost călcaţi în picioare, sfâşiaţi de câini şi apoi împuşcaţi. Doi torţionari având acelaşi nume, Şerban, sunt menţionaţi la Galeşu-Poarta Albă, respectiv la Mamaia Sat. Brigadierul Marin Stănciugel era notoriu pentru aruncarea unui deţinut în cuptorul încins de făcut cărămidă. Brigadierul Nicolae Cârcu a ordonat unui detaşament să calce peste trei deţinuţi loviţi de o criză de epilepsie. Nicolae Doicaru a fost şeful Securităţii Constanţa. A reprimat alături de Nicolae Ceauşescu revolta ţăranilor din Dobrogea care se opuneau colectivizării, a coordonat uciderea partizanilor din Dobrogea. Doi anchetatori s-au distins în torturarea lotului de deţinuţi de la Canal, în cel mai mare proces politic, din august-septembrie 1952: Ion Anghelescu şi Dumitru Iliescu. Metodele de schiungiuire erau diabolice: privarea de somn zile în şir, flacăra lumânării în ochi, bătaia la tălpi, strivirea organelor genitale etc. În „Lexiconul negru“ al Doinei Jela, lista torţionarilor şi a practicilor lor este mult mai lungă.

În martie 1953 a murit Tătucul Stalin, cel care sugerase ideea construirii acestui Canal cu mâna de lucru a duşmanilor poporului. În iulie 1953, România a sistat oficial lucrările la acest prim Canal, inclusiv la presiunea internaţională oripilată de regimul inuman aplicat deţinuţilor politici. Ferocitatea torţionarilor a determinat autorităţile comuniste să se delimiteze de „abuzurile de la Canal“. Ironia sorţii, torţionarii au fost traşi la răspundere chiar de către autorii morali ai exterminării, într-un proces de răsunet de la finele anului 1954. Mulţi dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Canalul Dunăre-Marea Neagră este construit efectiv pe cadavrele deţinuţilor politici. Fie că mureau în accidente de muncă, fie că cedau torturii, victimele erau îngropate la baza fundaţiilor, dispărând astfel orice urmă a lor.”

http://adevarul.ro/locale/constanta

 

Felix Marcu, istoric, director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, Clui-Napoca

© BLANCA ALINA POP, 2018